L'eco di Seunis - Cabidau 2008

Sos Gosos.

In su primu numeru de custu giornale, intregadu a Nostra Segnora de Seunis, faeddamus de sos Gosos, unu modellu poeticu  connotu in tota sa Sardigna. In biddas medas, difatis, si festan sos santos ancora a s’antiga, in sardu: in totue in sas nuinas o, comente naran como in peràula italiana, novena, b’at una orassione e una cunsiderassione pro dogniuna de sas noe dies e,  pro concluire, si cantan sos Gosos.

Sa peraula Gosos, comente gosare- gioire, godere- e gosu - piacere, godimento- nos benit dae s’ispagnolu de Castiglia gozar e gozo e prima ancora dae su latinu gaudere e gaudium, chi an su matessi significu; dae custu, e no est meda fatzile nàrrere proite e comente, sos Gosos sun diventados cantigos pro festare sos santos e sas recurrentzias pius importantes de sa fide catolica e sas autoridades eclesiasiasticas, chi dan s’Imprimatur* los jaman “Lodi in onore dei santi”.

Sos Gosos, in su modellu pius connotu, si presentan goi: s’istèrrida*, una batorina inue sas ultimas duas cambas o versos, servin de refrain -ritornello- e poi sas sestinas de otonarios*, ma finas de senarios; est unu cumponimentu in rima, baciata o alternata e s’ultimu versu rimat cun su de bator de s’istèrrida. Custu modellu est gai piaghidu chi poi, in sos seculos, b’at apidu in tota sa Sardigna gosos “mundanos”, de su mustu, de sa figumorisca, de allegria, e in Tiesi sos de Mastru Juanne (su fàmene) de Pepinu Mannu, ec.

Non s’ischit de pretzisu cando sun naschidos ne inue, de seguru nos ammentan a un’ala su modu de cantare de sa literadura epica de su Rinascimento e a s’àtera tzertos cumponimentos religiosos de su Medioevo, sas Laudes de Jacopone o de S. Frantziscu: nos devimus ammentare poi chi sas novas, tando comente oe, an atraessadu sempre su mare, dae continente – o Terramanna, comente naraian in su tempus- a inoghe e finas a s’imbesse.

Naran sos istudiosos chi sos Gosos los an iscritos preideros o preigadores fundados in sa dutrina de sa fide e difati – naran- chi in meda sos versos pecan pius de bolta, de paga poesia: ma s’oriolu no fit sa literadura cantu de insinzare e fàghere a cumprèndere sa dutrina, sa vida e sos miràculos de sos santos. Cun su matessi iscopu faghian sas pinturas in sas cheias, o bi ponian sas istatuas. Si narat “sistema didattico del canto popolare”: in d-una sotziedade povera, inue sa zente po su pius no ischiat lègere ne iscrìere e inue su pabilu fit che-i s’oro, sa retentiva fit guasi s’ùnicu mèdiu pro difùndere e ispàrghere sa cultura; innnanti chi s’iscritura, sos giornales o sos lìberos s’esseran ispartighinados, totu sos populos an lassadu s’istiga issoro finas cun oberas de poesia o contos imparados e passados dae babbu a fizu po su pius a mente e cantados; gai dae sos poemas omericos a sa Bibbia finas a sas cantones e poesias de sos poetes nostros.

Sa Sardigna est de seguru una de sos logos de s’Italia inue b’at modos e modellos de cumponimentos poeticos in cantidade, dae sas garas a bolu a sas modas, mutos etc. chi sa zente ancora càlculat e istimat meda; e mannos e minores fin gai avesos a intèndere rimas chi finas sas mamas las faghian ninnende sos fizos. Su de nàrrere o de cantare totu umpare serviat finas a aunire de pius sa zente chena nde assebestare sos mezus o sos peus; su modu de cantare in cheia est pàsidu, sa melodia moderada e fàtzile pro totu, non b’est su bisonzu de aboghinare: servit a pensare e  meledare.

In Tiesi, dae su 30 de austu e finas a su pèsperu, si andat a sa cheja de Seunis pro nuinare, chi est a intrare mezus in sas raighinas de sa fide e pro ammentare comente si tocat sa die de su naschidolzu de Nostra Segnora, s’oto de cabidanni. Sa nuina est sìmile a totu sas àteras chi si ofiscian in Sardigna: orassione, cunsiderassione, poi sa Salve Reina e si finit cantende sos Gosos.

Sos gosos si cantan pro Santu Juanne, S. ‘Itoria e Sant’Antoni, ma innanti si cantaian finassos de S. Sebustianu e e de seguru àteros puru, allu chi faghian parte de s’Ofisciu, chi che fin sas Cunfrarias, e chi in àteros logos medas de Sardigna non si sun ismentigados de sos de Nadale, de Sa bona morte, de Sa passione, Sos lamentos de Maria, de Su SS Sacramentu, de Sa grande allegria (della Resurrezione) etc.

Como nois in bidda cantamus sos gosos totu umpare, ma forsis innanti preferian su “sistema responsoriale”, una boghe pesat e sos àteros sighin, comente su Cunsonu cando cantat Gesus in allegria o  Sos Tres Rês.

De Gosos de Nostra Segnora de Seunis, nois connoschimus sos “antigos” e cussos chi naran “de Totoi Palita”: de custos bisonzat de narrere chi s’assimizan meda a sos Gosos de Sa Beata Virgine de Nives de Illorai e a sos de Nostra Segnora de su Rosariu de Tzeddiani, mancari in s’Istèrrida sos ultimos duos versos sun bistados agualados asu nòmene; cheret nàrrere chi preigadores o poetes ispartighinaian sos gosos peri sas biddas e poi mancari bi agiunghian carchi sestina pius cunfromme a su santu festadu inie e, pius de bolta, las misciaian puru. De gosos intregados a N.S. de Seunis nd’at cumpostu finas unu bonorvesu, G. Biosa e bi nd’at àteros puru iscabulos, signale chi sa cheja fit connota fora de sa bidda e chi b’aiat devotzione meda.

 

*

Cunfraria = confraternita

Imprimatur= autorizzazione alla pubblicazione, previo controllo dogmatico da parte dell’autorità ecclesiatica.

Istèrrida = introduzione che funge anche da ritornello

Sestina de otonarios = strofa di sei versi da otto sillabe ciascuno

 

 

L’Eco di Seunis Cabidanni 2008

 

Giovanna Chesseddu